Mulți, sătui să-și strice mobila, iau serios în considerare această procedură ca o soluție simplă și radicală.
Cu toate acestea, onichectomia nu este o tundere inofensivă, ci o amputare chirurgicală gravă a ultimei falange a degetului, pe care crește gheara, relatează corespondentul .
Aceasta poate fi comparată cu îndepărtarea primei articulații a fiecărui deget de către o persoană. Consecințele unei astfel de intervenții chirurgicale sunt ireversibile și adesea traumatizante.
În primul rând, pisica pierde unul dintre instrumentele sale principale de interacțiune cu lumea. Ghearele sunt esențiale pentru mersul natural, echilibru și cățărare.
După operație, animalul este forțat să redistribuie greutatea către labe, ceea ce poate duce la dureri articulare cronice, artrită și atrofierea mușchilor spatelui. Săriturile de la înălțime devin riscante și se pierde încrederea în mișcare.
Ghearele sunt și un mijloc esențial de autoapărare și de exprimare a instinctelor. Chiar și o pisică de interior lipsită de acest instrument se poate simți vulnerabilă și neajutorată, ceea ce duce la stres cronic.
Această stare se traduce adesea prin probleme comportamentale: urinare necontrolată, agresivitate sau, dimpotrivă, apatie totală. Dorința instinctivă de a-și „ascuți ghearele” nu dispare, transformându-se într-o nevoie fantomă.
Din punct de vedere etic, o astfel de intervenție chirurgicală este interzisă în multe țări europene și este considerată o practică inacceptabilă de către principalele asociații veterinare, cu excepția cazului în care este efectuată din motive medicale stricte (de exemplu, tumoare). Ca alternativă, există metode mult mai umane: utilizarea regulată a unor posturi de zgâriat concepute corespunzător, a unor tampoane de silicon moale pentru gheare sau pur și simplu tăierea punctuală și îngrijită a vârfurilor.
Decizia de a face o onichectomie de dragul păstrării canapelei ignoră nevoile de bază ale animalului însuși. Ea pune confortul material al omului mai presus de sănătatea fizică și psihică a animalului de companie.
Canapeaua poate fi acoperită, pot fi folosite spray-uri descurajante sau pot fi instalate mai multe posturi de zgâriat, dar este imposibil să îi redăm pisicii falangele amputate și sentimentul de siguranță. Un proprietar responsabil ar trebui să caute mai degrabă compromisuri decât măsuri drastice.
Înțelegerea nevoilor naturale ale pisicii și redirecționarea adecvată a comportamentului reprezintă piatra de temelie a unei relații armonioase. O pisică nu zgârie mobila din răutate, ci urmează chemarea strămoșilor săi.
Sarcina noastră este să îi permitem să facă acest lucru într-o zonă desemnată, păstrându-i integritatea fizică și mentală.
Citiți și
- De ce o pisică doarme în picioare: calculul temperaturii și limitele sociale
- De ce un câine își înclină capul: între geniu și surditate